Nașterea naturală și teoria relativității – genul programului: comedie neagră

Nu știu cum și în ce fel au născut/nasc alte femei, dar eu am ales naștere naturală și prima mea experiență în sensul ăsta a fost una cât se poate de tragico-tâmpito-comică. S-au întâmplat atât de multe (cel puțin în mintea mea), în atât de puțin timp, încât concluzionez că știa el Einstein ce știa, când zicea că timpul e relativ.

Se dă următoarea situație de fapt

Se ia una bucată de foarte gravidă femeie (în 38 de săptămâni), adicătelea subsemnata. Gravidă care până la acea vreme nu mi-am pus niciodată niciun fel de problemă cu privire la detalii din astea nesemnificative, precum: procedura nașterii (pe care știam doar că aș dori-o naștere naturală, dacă totul decurge ok), alăptarea (nici nu îmi pusesem vreodată problema hrănirii nou-născutului), recuperarea de după naștere (ce o mai fi fost și aia?!), primele zile acasă cu bebelușul (ce-o fi o fi, Dumnezeu cu mila) etc. Nu mai vorbim de cursuri pregătitoare pentru naștere naturală, de puericultură sau altele asemenea. Astea erau deja în categoria SF.

Nu mă înțelegeți greșit. În inconștiența mea, mă gândisem totuși pe parcursul întregii sarcini la viața cu noua făptură cu care urma să fac cunoștință în scurt timp. Numai că așa … la nivel emoțional, în perspectivă, pe termen lung și în general. Nu la ce o să fac efectiv la și imediat după momentul 0. Ce sens avea să îmi ocup mintea și să mă stresez cu detaliile de mai sus? Până la urmă, dacă reușiseră alte mame să se descurce cumva, eu de ce să n-o fac? Natural, instinctiv și foarte bine, evident!

Yuhuuu, scularea că mi s-a rupt apa!

Ei, și acestei gravide în 38 de săptămâni i se rupe apa în dimineața de 27 noiembrie 2017, pe la 2:30. Asta după ce toată ziua anterioară cărasem mobilă, vopsisem și decorasem împreună cu soțul camera copilului. Că de ce să nu o fac, doar nu aveam vreun handicap?! Așadar, mi se rupe apa în timp ce îmi făceam vizita nocturnă regulată la baie, moment în care dau vestea super entuziasmată (cu țipete de bucurie și chiote) soțului, părinților și medicului. Fie vorba între noi, medicul nu era nici pe departe așa entuziasmat ca mine. Nici n-am idee de ce, dar e fix problema lui.

Pregătiri intense – îmbrăcat, mâncat bine, băut și mai bine

Mă îmbrac frumușel, iau băgăjelul pentru spital deja pregătit și, ca un om responsabil, prevăzător și calculat ce eram, pun mâna și mănânc vreo 2 gogoși pliiiine cu ciocolată (și cu topping), câteva sandvișuri, beau pe săturate, că vorba aia … nu se știe când mai apuc să mănânc după și cât o mai ține și travaliul ăsta. Cu încurajările soțului, evident. Asta în condițiile în care contracțiile de început erau din 3 în 3 minute pe ceas și destul de puternice. După masa copioasă luată în liniște și fără grabă (să se așeze bine), demarăm în trombă la spital că, Doamne ferește, să nu care cumva să nasc pe drum. Ca tot doream naștere naturală.

La spital – Partea I: pregătiri pentru naștere naturală

Ajunsă la spital, sunt așezată într-un scaun cu rotile (nu înțeleg de ce, că la cât îmbucasem mai devreme simțeam că aveam putere cât pentru 2) și merg să mi se facă internarea. Sunt rugată să mă schimb în haine corespunzătoare nașterii. În timp ce mă schimb, constat cu stupoare că dintre picioare mi se scurgea Dunărea, direct pe pardoseala încăperii. Așa încât îmi bag acolo un prosop maaaare și pufooos.

Ulterior, sunt direcționată către o altă încăpere, unde mi se face o ecografie și ni se monitorizează inimile, a mea și a fătului. Totul arată normal. Nu în ultimul rând, mi se recoltează sânge pentru analize. Moment în care asistenta face o grimasă greu de descris în cuvinte, de surprindere amestecată cu iritare, amuzament și nervozitate, atunci când îi menționez doar așa … în treacăt, alimentele digerate nu cu mult timp în urmă. Dar de unde era să știu eu că n-aveam voie să mănânc, doar nu mi-a zis nimeni nimic în privința asta?! Cum, să ajung singură la concluzia asta? De unde și până unde? N-am mai fost într-un spital decât în vizită. Poftim, cum să nu țină anestezia?! Faceți doză dublă! Ei, asta-i bună, ce-o fi o fi, faceți analizele și gata.

Pe urmă, sunt informată că urmează să mi se facă o clismă. O ce?! Clismăăă?! Vai de viața mea, când mi-or băga tubul ala gros în MS DOS, o să-mi iasă ochii din cap ca la melc! Văleeeu, uite că și vine asistenta cu clisma. Aaaa, hai mă că e chiar subțire furtunașul ăsta, sunt plăcut impresionată. Ba chiar nici nu mă jenează, e ca o mângâiere rece prin mațe. În fine, după această clismă și după ce am vizitat baia de vreo 3-4 ori consecutiv (de unde o fi ieșind frate atât?!), m-am întins pe un pat în sala de nașteri, mi s-au introdus cateterul și acul în coloană (pentru epidurală) și mi s-a făcut prima doză de anestezie. Ora să fi fost vreo 5:30 dimineața.

Ori la bal, ori la spital

În continuare, vreo 3 ore jumate de acum încolo am rupt Whatsapp-ul în două, atât cu prietenele mele care erau la un bal al bobocilor (ele la bal și eu la spital, vorba aia), cât și cu soțul, care stătea deja de ceva timp, singur și plictisit, pe holul spitalului. Cu prima doză de anestezie la bord, nu mă durea absolut nimic. Ba chiar, la sugestia moașei, am și tras un pui de somn. În travaliu. Pentru că mă aștepta totuși o naștere naturală și trebuia să mă prindă odihnită.

Am întrebat-o dacă e nasol rău la expulzie și mi-a zis că o să doară puțin, mai ales ca în ultima parte a travaliului nu mi se mai face anestezie, pentru a putea simți tot și împinge fix pe contracții. Am zis că ok, oi vedea eu ce fac, doar nu sunt prima care alege naștere naturală. Nu poate fi atât de rău. Chiar și ea (moașa) născuse natural 2 copii și uite că supraviețuise, și încă foarte bine.

Primiți cu colindul?

Mai spre finalul acestei perioade de liniște și pace, glume pe Whatsapp și somn de voie, bagă capul pe ușă o studentă. Se prezintă, mă întreabă ce dilatație am (aveam 7, din 10) și, foarte entuziasmată de răspuns, mă roagă să fiu de acord să asiste și ei, o mână de studenți, la naștere. Că e pentru practica lor, că le e util, că îi ajută mult pe mai departe etc. Mă gândesc că n-o să mai dau ochii niciodată cu ea, după asta, așa încât sunt de acord. Prin urmare, intră în salon nu 2, nu 3, ci vreo 10 (!!!) inși cu fețe zâmbărețe și profund recunoscătoare. Acum mai dă înapoi dacă poți, Andro, altruista pământului. S-a dus și liniștea, s-a dus și somnul.

La spital – Partea II: naștere naturală

Pe la ora 9:30 dimineața, când contracțiile deveniseră destul de puternice și dilațatia mare, sunt informată de moașă că gata, nu mi se mai face altă doză de anestezie. Și că a venit momentul să încep să împing serios, pe fiecare contracție. Fac ce mi se zice. Pe urmă sunt urcată pe masa de nașteri și începe. Ce începe? Păi … agonia, calvarul, experiența aia interesantă și necesară la care eu omisesem, din păcate, să mă gândesc prea tare.

Long story short, nu mai știu ce și cum s-a întâmplat. Creierul meu cred că a șters, deliberat, experiența de durere în sine. Îmi amintesc doar luminile foarte puternice care-mi intrau direct în ochi (din alea ca pe stadion), asistentele care se agitau în jurul meu, medicul care făcea glumițe cu mine, un asistent care mă apăsa puternic pe burtă. Că era să leșin de durere de câteva ori, sau să mor. Spun asta, în condițiile în care n-am leșinat și nici n-am murit niciodată în viața mea, așa încât nu știu să fac diferența. Că am împins de am înnebunit, de mi s-au spart vase de sânge în ochi și de mi-a ieșit sânge prin obraji. De am simțit că îmi explodează fața cu totul și că mi se rupe corpul de la buric în jos.

Sincer, nici nu îmi mai păsa că în afară de personalul medical (numeros de altfel), mai priveau scena și cei aproximativ 10 studenți. La cum mă simțeam, putea să fie în fața mea toată Arena Națională, că asta ar fi fost ultima mea problemă.

Țin minte că bebe nu mai ieșea (în timpul travaliului se înfășurase de vreo 3 ori cu cordonul ombilical, și de gât și de corp, aspect pe care l-am aflat ulterior). Nu mai știam de mine nimic. Nu am țipat, nu am plâns, nu am făcut nimic. În afară să împing până simt că mor, că rămân fără aer. Astfel încât să iasă mai repede, să scap.

Felicitări, aveți o fețită sănătoasă de 2.790 kg și 48 cm

Ora 10:02 dimineața. În final am văzut-o așa, în ceață, pe Ilinca (nu știu cum anume a ieșit) în brațele medicului, am auzit-o că plânge și abia atunci m-am simțit ușurată. Moașa cică să ne facă poze, să mi-o dea să o pup. Ce poze?! Ce să o pup?! Eram complet amorțită și șocată de toată experința în sine. Cea de 30 de minute de la finalul travaliului. Care mi-a părut că ținuse ore întregi, nu doar 30 de minute.

Am fost felicitată și de medic, și de studenți, și de moașă, și de asistente. Că mi-am păstrat cumpătul, că n-am urlat, că se pare că rezist foarte bine la durere. Pe naiba rezist! Pur și simplu n-am mai avut putere pentru altceva, m-am concentrat doar pe împins. Nu le am cu multitasking-ul. Să împing și să fac orice altceva în același timp ar fi fost deja prea mult pentru mine. Poate doar să mănânc mai puteam, asta da :)). Ulterior, am fost dusă (pe picioarele mele), în sala postoperatorie. Unde a intrat și soțul meu, în finaaal. Și m-am descărcat de tot, acolo. Din spusele lui, arătam complet desfigurată, iar el nu m-a mai văzut niciodată până atunci atât de chinuită.

A fost intens, ce să zic. Prea intens. Dar nu regret că s-a întâmplat. În neștiința mea de dinainte de naștere am intuit totuși bine un aspect. Faptul că urma să fie o experiență interesantă și necesară, mie. Mi-a schimbat complet percepția despre viață. Despre rezistența organismului uman. Despre frumusețea colaterală care se poate regăsi într-o experiență atât de dureroasă, fizic.

Cu toate astea, am zis că nu mai aleg o naștere naturală în viața mea. Bine, asta până am văzut, a doua zi, cum se țineau de pereții spitalului pentru a putea merge, mămicile care născuseră prin cezariană. Și atunci evident că mi-am reconsiderat poziția :)).

Andra M.

 

Unde ne găsiți?

Mai multe povești și pățanii ale Ilincăi, fie în cuvinte, fie în imagini, dau din casă aici: @miss.mostiCât despre gașca veselă, ne-am reunit pe Facebook și pe Insta, unde toate cele 6 fete cucuiete vă așteaptă cu povești aburinde – haioase sau serioase, dar întodeauna sincere.

***Echipa The Little Gang vă supune atenției faptul că toate textele publicate atât pe acest site, cât și pe paginile noastre de Facebook și de Instagram, reprezintă opinii strict personale ale autorilor noștri, bazate exclusiv pe experiențele de viață ale acestora. Echipa The Little Gang nu garantează aplicabilitatea, funcționalitatea ori compatibilitatea cuprinsului textelor astfel publicate, în viețile personale ale cititorilor noștri. De asemenea, echipa The Little Gang își rezervă dreptul fundamental la liberă exprimare, dreptul la opinie, precum și dreptul la schimbarea opiniei deja exprimate, dacă situația de fapt inițială a suferit schimbări de natură a determina acest lucru. Prin urmare, subliniem faptul că textele noastre nu sunt general valabile și nici nu au aplicabilitate garantată pentru experiențe aparent similare ale altor persoane decât autorii The Little Gang.

Articole recente

2 Thoughts to “Nașterea naturală și teoria relativității – genul programului: comedie neagră”

  1. MARILENA STAVAR

    Deci Andra, este unu noaptea si eu ma distrez copios citind povestea ta. Ai talentul de a capta atentia si de a ne introduce in atmosfera…Ceea ce este mare lucru. Abia astept sa citesc urmatoarea poveste…

    1. admin

      Mulțumesc frumos pentru apreciere! O să tot avem de povestit, așa încât vă așteptăm cu drag pe blogul nostru.

Lasa comentariu